our generation has failed

La urma urmei, lumea e plina de ratati. Cati ar putea spune ca si-au vazut implinite toate asteptarile? Poate, e chiar o lipsa de modestie sa declari: sunt un ratat! Ca sa devii ratat, trebuie sa fi avut niste visuri inalte, niste ambitii mari. Le-am avut? N-as putea sa jur. In schimb, acum, mi-ar fi mai usor, cred, sa vorbesc despre esecuri pe care alta data le- am ocolit sau le-am judecat superficial. Chiar daca nu mi-am dat viata la caini, ma tem ca am avut o idee gresita despre mine. Prea romantica si, mai ales, imbacsita de prejudecati. asta scrie octavian paler in desertul pentru totdeauna. perspectiva lui e una pe care ar fi cel putin ireverentios s-o adopt mot a mot. macar din unghiul (ridicol, probabil) al  respectului pe care nu am uitat (si nu am cum sa uit) sa il acord experientei. vorbesc despre ridicol pentru ca experienta are tot felul de definitii, e aplicabila in tot felul de contexte empirice sau livresti pe care daca as incepe sa le numesc, n-as putea sa garantez ca s-ar putea autodefini pe masura sau pe potriva legitimitatii ce le-o acordam atunci cand vine vremea sa le traim/sa povestim despre ele. vorbesc insa, in paralel si despre ratare, fac asta legandu-ma, ca in visul ala imposibil (pe care am de gand sa mi-l amintesc cateva bloguri mai incolo) de grinzile riscante ale acestui text si stiu, cu amaraciunea unui hibrid de invins-invingator in curse carora le-a uitat miza, ca ea, mai mult decat orice substantiv conotat pozitiv, prevestind acele viitoruri de telenovela in palpabilitatea carora am facut imprudenta sa credem, revine in arenele astea in care asteptam plictisiti sa luptam inca o data,  pe bune, de aceasta data. pierdem pentru ca provocarile sunt suspendate, sunt acolade perfide in imbratisarile carora se vor pierde ani si oportunitati din ce in ce mai virtuale, din ce in ce mai ipotetice. nu stim sa luptam pentru ca toti adversarii sunt siluete din carton inlocuind, pentru o vreme, pret de o improvizatie, the real deal. am avut, si pentru ca nu m-am dezbarat de o perspectiva imbacsita de prejudecati, nu ma dau in laturi de la a o recunoaste, niste vise acolo, niste ambitii puse de-o parte pentru ziua in care aveam sa cresc mare. imi pare rau, doamnelor, domnilor, eu cred ca ziua aceea a trecut pe langa mine ca un tren in care m-as fi urcat daca totul ar fi mers conform planului, dar, iata, intrucat nimic nu a mers conform planului, intrucat nicio harta din lumea reala n-a corespuns acelora desenate pe asfaltul din curtea scolii, eu astept altceva, pe alt peron, o sageata albastra care-si incalca promisiunile si intarzie, o, doamne, 50 de minute, 60 de minute. pe acest traseu se efectueaza lucrari incerte, se pune la cale o lume ratata din cauza lucrarilor de modernizare sau de derivare sau de anulare. drumul mi se pare, deocamdata, pustiu, si la fel. am facut atatea repetitii la bara, dar curand ne vor ceda coloanele vertebrale, vom fi flexibili si ubicui, vom topai si vom face tumbe si vom fi cei mai straluciti saltimbanci ai generatiei, vom uita ca trebuia sa dansam, vom uita ca am invatat sa dansam,  nu vom dansa niciodata.